Am stins luminile
Dragostea dispăruse de mult
îngerul păzitor era un căpcăun
cu colți uriași. El îmi sfâșia
măruntaiele,
își înfigea dinții-n sfiiciunea
mea.
Scormonea în mormintele
putrede,
căuta mai adânc în inima mea.
Asculta prevestirile cerului,
superstiția eclipsei.
Vorbea cu morții.
Capul meu dănțuia, îi imita pe
derviși,
înnodându-se şi deznodându-se,
ca într-o simfonie,
în lumina tulbure, în frivolele
nopţi în erupţie,
Supusă metamorfozei
despărțirilor,
ochilor de rocă,
florilor mucegăite, furiilor
rebele,
am stins luminile.
Și m-am îndepărtat de lavele
aprinse,
de oameni care adie a spaimă.
MUjer%20de%20Eugen.jpg)
Hacía tiempo que el amor se
había ido,
que el ángel de la guarda era
un ogro
de grandes colmillos. Arañaba mis
entrañas,
mordía mi ternura
Escarbaba en las tumbas
podridas,
buscaba más adentro de mi
corazón.
Escuchaba los augurios del
cielo,
la superstición del eclipse.
Hablaba con los muertos.
Mi cabeza danzaba, imitaba los
derviches
en una sinfonía anudándose y
desanudándose
en la luz turbia en las
frívolas
noches en erupción
Sometida a la metamorfosis de
los adioses,
los ojos de las rocas,
las flores enmohecidas, las
cóleras insumisas.
Apagué las luces
Y me alejé de las lavas ardiendo,
de las personas que huelen a
miedo).
În tranșeea învinsului
Tu, păstor în stâncării, ce
tranzitai
cărări de-argilă, cu bălegar de
capră:
lasă păsările moarte să reverse
asupra patului meu darul
cântecului tău de leagăn.
Tu – țăran ce sărbătoreai
zvâcnetul
ugerelor, zeitățile plopilor,
anotimpurile, cadavrele ce
încetează să respire
– nu-mi lăsa viața să se
hrănească din plânsul
pe care nimeni nu-l poate auzi.
Tu, bărbat al meu, în tranșeea
învinsului,
mi-ai spus: mi-e frică de
confidenți:
ei tiranizează lăuntrul,
amuţesc cuvântul, smulg viaţa.
Pluton de execuție sunt ei,
călăii.
Nu te teme, suflet pereche,
suflet pereche.
Te voi despărți de soare și de
grâu,
de ceapa amară care-a hrănit
vise de dreptate și zori de
libertate.
În penumbră, eu, Josefina, îți
voi îngădui
să-mi atingi veșmântul, să
încerci desfătarea frisoanelor,
a temerile acelei prime iubiri,
în care tu scăldai focul steril
al vieții.
Suflet pereche, suflet
pereche...
En la trinchera del perdedor
A
Miguel Hernández
Tú, pastor en peñascales, que
transitabas
senderos de arcilla con boñiga
de cabras:
deja que los pájaros muertos
derramen
sobre mi lecho el regalo de tu
arrullo.
Tú –campesino que festejabas el
manar
de las ubres, las deidades de
los álamos,
las estaciones, los cadáveres
que se detienen a respirar
– no dejes que mi vida se nutra
del llanto
que nadie pueda oír.
Marido en la trinchera del
perdedor,
me dijiste: tengo miedo de
confidentes
que tiranizan las entrañas,
enmudecen la palabra, arrebatan
la vida.
Pelotón de fusilamiento, ellos,
los verdugos.
No temas, compañero del alma,
compañero,
te despediré del sol y los
trigos,
de la amarga cebolla que
alimentó
sueños de justicia y amanecer
de libertad.
Y en la penumbra, yo, Josefina
te dejaré
rozar mi vestido, disfrutar los
escalofríos,
los miedos de aquel primer
amor,
en que chapoteabas el fuego
estéril de la vida,
compañero del alma, compañero.
Traducción al rumano: Mirela-Ioana Dorcescu
Mirela-Ioana Dorcescu,
es profesora en la Facultad de Letras de la Universidad de Timişoara, prosista,
ensayista, traductora del inglés y del español, miembro de la
Unión de los Escritores de Rumania. Su traducción del volumen de
Andrés Sánchez Robayna, POR EL GRAN MAR/ MAREA CEA MARE, ha obtenido el Premio
especial de la Unión de los Escritores de Rumania, Filial Timişoara.
Foto Mirela-Iona Dorcescu.
Blog-rosariovalcarcel.blogspot.com
Estupendos poemas. No puedo opinar de sus traducciones. Adolfo.
ResponderEliminar