Apagué las luces
Hacía tiempo que el amor se había ido,
que el ángel de la guarda era un ogro
de grandes colmillos.
Arañaba mis entrañas,
mordía mi ternura
Escarbaba en las tumbas podridas,
buscaba más adentro de mi corazón.
Escuchaba los augurios del cielo,
la superstición del eclipse.
Hablaba con los muertos.
Mi cabeza danzaba, imitaba los derviches
en una sinfonía anudándose y
desanudándose
en la luz turbia en las frívolas
noches en erupción
Sometida a la metamorfosis de los
adioses,
los ojos de las rocas,
las flores enmohecidas, las cóleras
insumisas.
Apagué las luces
Y me alejé de las lavas ardiendo,
de las personas que huelen a miedo.
Am stins luminile
Dragostea dispăruse de mult
îngerul păzitor era un căpcăun
cu colți uriași. El îmi sfâșia
măruntaiele,
își înfigea dinții-n sfiiciunea mea.
Scormonea în mormintele putrede,
căuta mai adânc în inima mea.
Asculta prevestirile cerului,
superstiția eclipsei.
Vorbea cu morții.
Capul meu dănțuia, îi imita pe derviși,
înnodându-se şi deznodându-se,
ca într-o simfonie,
în lumina tulbure, în frivolele
nopţi în erupţie,
Supusă metamorfozei despărțirilor,
ochilor de rocă,
florilor mucegăite, furiilor rebele,
am stins luminile.
Și m-am îndepărtat de lavele aprinse,
de oameni care adie a spaimă.
No hay comentarios:
Publicar un comentario